Am fost acolo.

Am (re)cunoscut-o pe o plaja goala, la mare. 

Statea asezata pe un cearceaf alb, pe nisip, si vantul ii vantura buclele dezordonate pe umerii goi, arsi de soare, adunand nisipul de pe jos in mici firicele care se ridicau in aer si ii se impleteau cu firele buclelor negre.

Pe langa ea, mici smocuri de iarba crescute aiurea, din loc in loc, nebagate in seama, stateau sa le vanture acelasi vant lenes.

Avea 19 ani. Privea in gol, intr-un punct oarecare din larg, la valurile care vin parca sa se sparga hotarat si grabit de tarm. Marea era agitata “azi”.

Statea singura pe nisip si purta o rochie alba vaporoasa si un aer melancolic…

Imi dadea senzatia ca parca voia sa imi spuna ceva, sa spuna cuiva ceva…

Avea frecvent sentimentul asta ca ar vrea sa poata vorbi cu adevarat cuiva despre ceva ca nici ea nu stia ce, doar sa vorbeasca cu un prieten drag, cu cineva care sa ii cunoasca sufletul si sa inteleaga ce se petrece cu ea.

In ea. 

Sa se uite la ea si sa o vada cu totul fara prea multe vorbe rostite.

Uneori poti vorbi si fara cuvinte multe, cu omul potrivit.

Ce valtoare de sentimente mocnind, tacute, soapte nerostie, nopti pierdute cu ochii pe tavan, sau doar pierdute pentru a se gasi mai tarziu in zile goale, un cocktail de simtiri isi faceau jocul efervescent in ea.

De cand se stia a strans înăuntrul ei zgomotul asta crescendo de idei, trairi, emotii, ganduri. 

Abonează-te și afli în premieră de materialele educaționale, gratuite, pe care le pregătesc autorii EduKiwi.

Mai ales ganduri. Ca o cautare neincetata, isi alegea mereu gandurile dupa criteriul cantarului, gasea o placere si o tanguiala in acelasi timp in a pune fiecare atitudine si alegere in talere, a le trece prin o mie de filtre care pareau ca o ajuta sa stie ce e mai bine. 

De fapt se trezea prinsa frecvent in jocul asta mental creat chiar de ea, cautand…nici ea nu stia ce.

Parca purta niste secrete, unele ascunse adanc de ea in ea, asa tare ca le uitase si locul si numele.

Cauta de cand se stia in ea ceva-ul ala pe care sa il numeasca in vreun fel, simtea cumva ca e acolo in ea ceva ce odata numit ar lua cu el  toata zbaterea asta.

Adevaruri dureroase spuse in gluma, spuse altora, nepregatiti sa le afle, adevaruri pe care va fi trebuit sa si le insuseasca si sa le accepte mai intai ea ei, faceau cercuri concentrice care parca o strangeau intr-o menghina si nu ii mai dadeau voie sa respire normal si o faceau sa ofteze, ca un suspin. 

Prea multe turbulente de ritm sufletesc pentru o fata de varsta ei.

O simteam ca ar fi vrut sa vorbeasca cu cineva ( cu mine, poate?) despre toate astea. Dar ea nu ma cunoaste, pentru ea sunt o straina, care ii sta alaturi doi pasi (cat un salt in timp) mai incolo. 

As fi vrut sa ma apropii dar nu vreau sa o sperii, pare ca vorbele ii vin usor  si am putea discuta, dar nu azi. 

Parea ca ii e usor sa lege o conversatie cu aproape oricine, despre aproape orice. Chiar si despre nimic. 

Mai ales despre nimic.

E mai usor sa vorbesti despre nimic decat sa spui ceva despre TOT. 

Despre tot ce simti, despre sacrificii si pierderi, despre castiguri fade si aleatorii, false si pierderi reconfortante si eliberatoare. 

Pierderi si (re)gasiri. 

Despre incredere, despre puterea din neputinta, iubirea din neiubire, despre copilarie, despre parinti si copiii pe care nu i-a avut dari pe care si-i dorea, despre familia perfecta, minunata si completa, pe care si-a dorit sa o creeze.

Despre esuarile din încercări prea fortate. 

Despre oamenii deja trecuti ca niste umbre, prin viata ei, despre zambete si lacrimi, despre sperante si renuntari dulci-amarui.

Azi imi vorbeste din priviri. 

Nici nu stiu daca isi da seama dar eu o aud, o vad, o si o inteleg.

Dintr-o privire. 

As vrea sa pot sa ii dau la o parte valul asta de pe ochi. Valul care o impiedica acum sa vada clar in zare, spre #whateveritmaygoland si o face sa se simta dezorientata, pierduta si nesigura.

Nu reuseste sa vada cati oameni o iubesc acum si cati o vor iubi, sa vada ca chiar daca familia ei n-a fost completa, nu inseamna ca e ceva in neregula cu ei, sau cu ea. Mai ales cu ea.

Ca iubirea e tot iubire, indiferent ca vine doar dintr-o singura parte sau din zece. 

Trebuie doar sa invete sa o primeasca si sa o accepte. 

Sa creada in ea.

As vrea  sa ii spun ca orice ar fi ii sunt alaturi, ca nu o sa plec niciodata mai departe de doi pasi de ea, doi pasi ca un Inspir-Expir…

Sa o aigur  ca chiar daca ne vom rataci, sau poate vom uita una de cealalta, nu o voi lasa, nu as avea cum…

Ca ne-am ales sa ne fim chiar daca ea nu stie si ne avem una pe alta, daca ma lasa sa ii fiu aici si chiar si daca nu. 

Ca ne tinem de mana cat vrea ea si cat are nevoie, doar daca ar avea incredere in mine cat sa imi dea mana si sa ma vada mai bine decat te-ai uita cu ochii mijiti la imagine iluzorie din viitor.

Dar nu indraznesc sa ma apropii de ea(inca).

Se uita la mine, nu ma vede si nu m-ar crede, orice i-as spune acum. 

Continui sa o privesc de la distanta si dupa ce se ridica si se indeparteaza de plaja asta si de mine. Vor mai curge ani…

Am (re)vazut-o intr-un club, la o petrecere. Trecusera cativa ani.

Purta o pereche de pantaloni negri, de stofa, mulati si un maieu din satin, negru, cu detalii din dantela.

In picioare pantofi cu toc, stiletto, ii completeaza perfect tinuta. 

Aceleasi bucle dezordonate ii cad pe umeri.  

E transformata de la ultima intalnire. 

Niste oameni si experiente au trecut peste ea si au schimbat-o.

A venit impreuna cu niste oameni, dar cand ii priveste fix nu nu se uita la ei, se uita prin ei. 

Ca o regina (cu privirea) goala.

A capatat privirea asta nonsalanta si asa-zis dezinteresata, de-a lungul clipelor in care a privit prea intens si cu nesat in directia gresita.

A capatat-o desi nu a vrut. 

Asa credea ea

Dar eu stiu ca nici asta nu e adevarat.

De fapt si-a exersat-o.

Si-a exersat abilitatea de a nu mai simti.

De a se devulnerabiliza si a se transforma in ceva frumos, dar rece si greu de uitat.

E scutul ei in fata lumii.

Privirea asta vazuta din afara, rece desi calda, pare ca te apropie desi te tine la distanta suficient cat sa nu poti sa vezi… 

ce e dincolo de ea.

Pentru unii poate fi un joc interesant jocul asta al privirilor, dar ea pare satula de priviri goale asa ca acum isi clateste ochii spre reflexia luminii in paharul de vin pe jumatate plin si multimea de oameni si chipuri goale, necunoscute din club.

Desi e înconjurată de oameni prietenosi si care tin sincer la ea, prietenii cu care a venit aici, le zambeste si danseze singura, oarecum la distanta de ei.

Ii place sa danseze singura cateodata.

 Ii e mai bine asa, ii da un confort ciudat starea asta de falsa (sau nu) solitudine. 

Capteaza atentia necunoscutior din incapere care o privesc cu un interes ciudat, asa cum te uiti la o piesa scumpa de arta, o arta neinteleasa pe care poti doar sa o privesti dar nu sa o cunosti. 

I-am recunoscut, in aceeasi privire pierduta, ochii. 

Ne-am intersectat privirile si m-am indreptat spre ea sa ii vorbesc.

Avea  acelasi chip matur pentru varsta ei sj aceeasi fastaceala care-mi spunea ca are emotii.

Fastaceala asta nu si-a pierdut-o si era lucrul cel mai amuzant si fermecator la ea. 

Cand avea emotii isi baga mana prin par in mod repetat cu un gest nervos si  radea cu gura pana la urechi. 

Umplea spatiul cu rasul ei. 

Cine nu o cunostea ar fi zis ca e totul in regula si face asa de foarte bine.

Eu o cunosc si stiu ca asa e ea cand are ceva, cand are emotii sau cand e trista. 

Cand simte gol inauntru si ar vrea macar o imbratisare.

Mereu i s-a spus ca arata mai matur decat varsta pe care o are.

Ai zice ca o tipa atat de frumoasa, de perfecta si de completa, nu are nici o problema, ca nu ii lipseste nimic.

Ai zice tu. 

Ea nu.

Ea se incapataneaza sa nu vada si sa nu zica asta inca.

De cand se stie a incercat sa isi gaseasca sau sa isi faca locul ei ca sa se aseze, in grupurile din care a facut parte. 

La scoala, in liceu, in facultate pana la un moment dat, in cercurile in care se invartea,  mereu se trezea ca e preocupata de a incerca sa placa, sa incapa. 

Nu ii placea dar parca cumva se trezea tot facand asta, ca intr-un joc stricat.

Preocupandu-se daca e suficient de buna pentru altii si suficient de iubita.

Timpul o va convinge ca nu trebuie sa faca niciun efort sa…nimic. 

Sau sa ceva.

Niciun efort prea mare.

Ca uneori e mai bine sa renunte sau doar sa lase…sa lase putin controlul.

Sa lase, ca unele lucruri se nimeresc sa se aseze de la sine, inainte sa isi doreasca ea cu tot  dinadinsul sa se aseze. Sau dupa. 

Timpul ii va arata ca uneori (e bine sa) astepti sa vina…timpul potrivit, 

In loc sa fortezi nota.

Si de cele mai multe ori el vine cand crezi ca a trecut timpul pentru asta.

Si tot la timpul potrivit vine, indiferent cum ai vrea sa o dai sau ce ai vrea sa crezi.

Maturitatea asta nu i-a garantat gasirea celor mai bune raspunsuri.

Isi zice ca mai mult a incurcat-o mintea ei. 

Ca gandeste prea mult, ca analizeaza flamand, parca scormonind dupa raspunsuri si mai adanc, si mai adanc…ca si cum nu s-ar termina niciodata. 

Credea ca alege adultul, cand de fapt copilul din ea era cel care avea ultimul cuvant, atunci cand lua decizii.

Pasesc spre ea de data asta dorindu-mi sa ii vorbesc.

Te-am (recunoscut (ca) intr-un vis. 

In visul asta te ineci. Iar eu pasesc spre tine sa te salvez. Iti intind o mana si tu te uiti la mine ca la un inger pazitor. Iti spun ca poti avea incredere, te iau in brate si te scot din marea involburata de ganduri negre.

Nu e vina ta, te-ai ratacit si ai cazut aici.  

Ai crezut ca nimeni nu te poate scoate, dar eu sunt ultima ta salvare.

I got your back and i know you got mine, ca in melodia aia.

Iti amintesc ca esti perfecta asa cum esti, ca meriti tot ce e mai bun si ca vei avea tot ce e mai bun.

Am revazut-o din nou… intr-o oglinda.

Doar ca reflexia dint-o parte e alta, ca si cum 50 ani ar fi trecut…doar dintr-o parte a oglinzii. Oglinda cea care vorbeste. Care vorbeste de data asta celei care o asculta de data asta…

Oglinda de 50 de ani ii spune ca trebuie sa se opreasca. 

Sa se opreasca din “a incerca”.

Sa nu se mai doboare singura, sa nu se mai indoiasca de ea. 

Sa stie ca orice ar fi va supraietui si va si trai (si in) momente care ii vor lua respiratia. 

Ca toti suntem bolnavi intr-un fel sau altul, ca e ok daca nu are antidotul acum, salvarea sau solutia. 

Ca e ok si cand nu e ok.

Ca nu exista pastile speciale pentru a trata golul interior si ca ala se umple treptat, doar daca se asculta si invata cum sa isi acorde atentie si sa fie blanda cu ea, si apoi cu ceilalti.

Ma uit la ea cu blandete si vad ca are ochi umezi… Imi spune ca i-a fost mereu frica. 

Si n-a stiut pana acum prea bine nici cum sa iubeasca nici cum sa traiasca. 

Cum se traieste.

Frica ca nu o sa gaseasca calea de iesire, ca nu va gasi iubirea, ca nu se va gasi nici macar pe ea, ca se va invarti mereu in acelasi cerc vicios de nesigurante si frici.

Ca nu mai vrea inca o tura in caruselul asta. 

Ca a obosit sa gaseasca scuze pentru toti ceilalti care au venit spre a pleca si ca si ea a obosit sa fuga. Ca a fugit chiar si cand a stat pe loc. In minte isi facea bagajele spre alt loc. 

De fiecare data alt loc. 

Ii spun ca e in regula sa se opreasca. 

Ca doar incetinind mersul poti vedea mai bine drumul pe care esti si poti alege cel pe care vrei sa fii.

O asigur ca indiferent ce drum va alege, pana la urma va ajunge acolo unde trebuie, in functie de cat de mare e dorinta ei si cat de mult va munci pentru asta . O asigur ca va ajunge acolo. Chiar daca acum nu stie unde e acest “acolo”.

Oglinda mai prafuita cu 50 de ani ii spune ca poti gasi lumina si in intuneric, ca poti face pasul ala chiar si cu frica, pasul care te duce spre curaj si care te așază  mai aproape de locul tau. 

Ca exista viata chiar si cand stai pe loc…cand te opresti din alergat si respiri.

Si daca nu il gaseste, locul, nu e nici o problema. 

Poate nu e facuta pentru un singur loc, si poate casa ei e lumea intreaga. 

Si te poti trezi intr-o zi ca lumea intreaga o poti cuprinde intr-un suflet, intr-o singura farama de timp, cat o clipa, cat o clipire, …

cat o privire in ochi, in oglinda.

Alătură-te comunității eduKiwi!

Despre Autor

Roxana Borz

Mi-am recâștigat dreptul la fericire pe care credeam că nu îl voi mai avea niciodată. Îmi doresc să te ajut și pe tine să faci același lucru!