Cat te costa tacerea?

Vine articol greu de digerat. Ia un Triferment si sezi binisor sa vorbim putin.

Cum vine treaba asta cu frica de a spune ceea ce simti, ceea ce vrei, sau ce ai nevoie?

Am postat in urma cu ceva timp pe pagina de Facebook o idee care suna cam asa:

“Problema nu e ca ti-e frica sa spui ce ai de spus, problema e ca nu esti pregatit sa iti asumi consecintele”.

Si am primit pe pagina si in privat mai multe raspunsuri care m-au pus pe ganduri,

De ce?

Pentru ca multe comentarii si raspunsuri sunau cam asa

” Mi-ar placea sa spun ce gandesc dar imi e frica sa nu ii pierd pe cei dragi”, 

“As spune ce simt dar unoeri adevarul doare”, 

“M-am saturat sa tin in mine dar nu am curajul necesar sa strig tare din toti plamanii ce vreau, sa imi strig durerea si frustrarea”, 

“Nu stiu daca am puterea sa fac fata valului de critici care vor veni”, 

“o sa il pierd daca ii spun ce cred despre noi”,

 “Uneori e mai importanta pacea decat sa spui adevarul”

Initial m-am enervat. 

Apoi m-am calmat pentru ca mi-am amintit inca odata ca suntem unici, fiecare dintre noi avem un sistem de valori, convingeri, idei si experiente la care ne raportam si asta ne determina sa gandim diferit. Si e bine.

 Nu am vrea sa fim toti copii fidele ale celorlalti, nu?

 Avem, cum se spune in NLP(Neuro Lingvistical Programming) “harti mentale diferite”, deci nu suntem la fel si ce bine!

Mno, binee, imi zic. Hai sa sedem calm si sa tratam una dintre opinii.

 “Uneori e mai importanta pacea decat sa spui adevarul.”

Acuma, drept sa spun, eu nu neaparat aici voiam sa ajung cu postarea.

 Adica la ideea asta de dezbatere dintre care e mai bun, adevarul sau minciuna. Sau de a alege intre pace sau razboi. Si ce “se prefera”.

Uneori razboiul din tine e mai dureros decat potentialul razboi care s-ai isca ipotetic in exterior.

Nu am vrut sa dezbat neaparat ideea asta, insa simt ca e nevoie de niste lamuriri si ca daca stau sa ma gandesc, lucrurile se leaga, oarecum cu a spune adevarul. 

Iar adevarul la care ma gandesc si care este cel mai important este adevarul TAU.

Cum vrei sa te cunoasca, sa te respecte, sa te aprecieze ceilalti pentru cine esti tu, daca tu nu le spui, daca tu nu le trasezi limite pana unde au voie sa paseasca in sufletul tau, ce poteci le sunt deschise si se pot plimba in voie si unde trebuie sa ceara permisiune inainte de a intra incaltati?

Ca sa ai relatii faine, oamenii trebuie sa auda cantecul tau care vine din inima. Chiar daca initial nu le place. Sau nici pe urma. 

Nu trebuie sa placi tuturor si nu asta ar trebui sa te preocupe.

Varianta ta, TU autentic si adevarat, pe care in fiecare zi il ingropi in valul de indoieli, de “mai bine nu zic ce ma deranjeaza, ca sa nu deranjez”, sa nu se supere partenereul sau partenera, seful, prietenii, colegii etc., asta ar trebui sa te preocupe.

Ok, inteleg ca vrei sa pastrezi armonia, inteleg ca nu vrei sa te certi…cine vrea?

Inteleg ca ti-e incomod si inteleg ca n-ai mai facut-o si s-ar putea sa cam pierzi niste lucruri, niste oameni…niste…

Ca risti.

Insa te-ai gandit ca poate uneori incercand sa pastrezi pacea asta la exterior,cu ceilalti, se naste furtuna in interior? Sau mai bine zis, ai simtit asta vreodata?

Vreau sa iti las aici un email pe care l-am primit de la o cursanta si sa iti iei cateva secunde sa il “rumegi”.Eu cu siguranta mi-am luat.

Buna, Roxana!

 Voiam sa iti multumesc pentru faptul ca ti ai facut timp sa citesti gandurile si trairile mele. Sunt o persoana introverta si niciodata nu am avut curaj sa vorbesc cu cineva despre ceea ce simt.

 Mi a fost si imi este mare rusine. Faptul ca mama a urlat in spital atunci cand m-a nascut deoarece nu am fost baiat si-a pus amprenta asupra vietii mele. Trebuia sa accept resturile. 

Fratele meu era cel dorit, eu eram femeie. Nu meritam sa fiu iubita cat el. 

Sunt suparata pe mine ca nu am avut in 35 ani curaj sa ma razvratesc, sa urlu cu tot sufletul la ei si sa ma eliberez. Pe mine sunt suparata, constientizez ca ei asa au vazut lucrurile. 

Eu nu reusesc sa ma iert. Simt in permanenta ca ceva se zbate cu putere inauntrul meu. 

Acum 3 luni am avut o operatie. Sansele ca operatia sa nu se vindece erau de 1%. Si, eu am patit o…Ieri medicul mi a zis ca sunt sanse mari sa repet operatia. 

Sunt constienta ca eu nu imi las corpul sa se vindece, ma pedepsesc deoarece nu ma pot ierta. 

Voi incerca sa practic cat pot de mult meditatia recomandata. 

Iti multumesc mult pentru tot ce faci.

Cu drag, 

Andra”

Am mutit. Tu iti dai seama cata suferinta, cata frustrare, cate vina si neputinta a avut de indurat sufletul acestui om, acelui copil devenit adult, pentru o nedreptate?

Toata viata s-a invinovatit, a tinut trauma in interior pana corpul a somatizat-o si a rabufnit sub forma de boala. Boala cu sanse 99 la suta de vindecare. Insa, ce sa vezi? Corpul, mintea, se autopedepseau si nu permiteau vindecarea.

Raspunsul meu, desi pe graba ,ca eram in trafic, a fost acesta, in esenta: 

Buna, Andra. Da, ai intuit bine ca e nevoie de o razvratire. E nevoie de acea discutie vindecatoare. chiar si daca pare o ruptura, este foarte necesara. 

Se numeste ruperea cordonului ombilical.

As vrea sa te incurajez sa faci asta si apoi sa iti iei o perioada in care sa te focusezi pe tine, sa fii bine cu tine si impacata si totodata sa ii ierti. Si pe ei si pe tine.

Iubirea de sine presupune si detasarea din relatii toxice.

Te imbratisez si ai incredere ca o sa fie bine. Intuitia si autosugestia functioneaza.

Hugs”

Uneori e nevoie de furtuna ca sa agite spiritele si sa scoata la iveala lucruri demult ascunse sau uitate.

Dupa furtuna se face liniste…

Dar tie iti e frica de furtuna. Crezi ca s-ar pierde tot universul tau, toata lumea ta.

 Tot ce ai cladit pana acum, toata constructia asta de beton armat a ma-sii va cadea si tu, cea care a ramas, cine mai esti? 

Dar acum cine esti?

Mai stii?

Pastrezi niste aparente, tii cu dinti de un adevar care nu e al tau. 

E o creatie, o iluzie, care te frustreaza si te face sa refulezi in alte comportamente, dependente, poate chiar boli.

Esti fericit? Daca da, daca esti fericit si impacat asa, bravo, felicitari, inseamna ca poti inchide acest articol si sa dai scroll in continuare ca nu e pentru tine.

Daca esti, insa, ca mine, te vei regasi si tu in povestea asta cu friac de a nu ii rani pe altii, alegerea sa taci si sa tii in tine in speranat ca faci raul mai mic asa. Sau nciun rau la nimeni.

Dar stii ce se intampla cu cei care au spirit de sacrificiu de sine?

Uneori sunt masacrati si ard pe soclul propriilor dureri, frustrari acumulate, neputinte, boli, razvratiri, tinmp pierdut, nefericire. 

Nu primesti o medalie ca alegi sa taci si sa suferi!

Ai observat ca de cate ori zici “lasa”, te  infunzi si ascunzi cat mai adanc in tine adevarul tau, te minti si te pierzi si pe tine? Ca in tine nu mai e la fel si tu stii asta?

Ceva din tine iti spune ca e fals, ca altfel ai vrea sa stea lucrurile, ca te tradezi, ca te abandonezi. 

Nu sunt aici sa te judec sau sa iti dau sfaturi.

Departe de mine ideea asta.

Insa iti pot spune din experienta ca asa ma simteam de cate ori eu faceam asta.

De cate ori trebuia sa ma prefac ca sunt ok cu asta si cu aialalta, muream acte putin pe dinauntru. Simteam ca imi moare sufletul. Pentru ce? ca sa fie totul bine in rest.

Totul mai putin eu.

Imi era frica de schimbare si ca nu voi putea face fata privirilor, vocilor, energiei celor din jur, carora ma gandeam ca nu pot sa le rezist.

Simteam ca ma reneg si ma pierd pe mine, ca m-am uitat intr-un colt si nu mai stiam cine sunt.

Imi spuneam in fiecare zi ca trebuie sa pun STOP si cumva tot acolo eram, nu imi gaseam curajul sa o fac. Sa vorbesc chiar si cu vocea tremurand, chiar si daca imi e frica.

Din frica sa naste curajul!

Uneori ai nevoie de frica pentru a actiona, si de cele mai multe ori ne dam seama de un act de curaj prin comparatie cu o frica.

Poate fi vorba aici de frica de a pierde ceva, frica de necunoscut, frica de…insert descriere aici…ai inteles ideea. Vrei sa pastrezi lucrurile exact sa cum sunt.

Insa ceva se schimba.In tine. Si tu stii asta chiar daca ai reusit sa ascunzi bine chiar si de tine adevarul asta.

Ca tot suntem la capitolul asta de a spune lucrurilor pe nume, ce mi-am dat eu seama si a fost revelator este ca nu iti e neaparat frica sa spui, ci iti e frica de ce sa va intampla dupa.

De consecinte.

De urmari.

De un scenariu neprobat, dar pe care il ruminezi in mintea ta si esti aproape sigur ca asta se va intampla. Ca o sa vina sfarsitul lumii daca…daca….

Ti-as spune care este solutia, dar am senzatia ca de data asta tu stii deja care este.

Probabil te va costa. Insa probabil ca inima ta merita pretul si si-l permite.

Tu ce crezi? Ce ai vrea sa spui si nu ai spus si mai ales cui?

Astept un reply in care sa imi spui. CitecC tot, vorbesc serios.

Sa ai o zi cu mult curaj!

Despre Autor

Roxana Borz

Mi-am recâștigat dreptul la fericire pe care credeam că nu îl voi mai avea niciodată. Îmi doresc să te ajut și pe tine să faci același lucru!