Copilul care credea ca e vina lui

Chiar si cand s-a facut mare.

Trauma nu stie sa faca diferente.

Trauma vine si te loveste asa cum o bata de baseball loveste un vas de Murano.

Il face tandari.

Oricat ai incerca sa pui piesele la loc, vasul nu va mai fi niciodata ca nou.

Va fi poate frumos, va fi diferit, dar niciodata acelasi.

Ce se intampla cu sufletul unui copil lovit de o experienta prea grea de dus?

Ce se intampla cu sufletul acela plapand, cand iubirea nu e acolo unde ar trebui sa fie?

Acea iubire de care are nevoie ca de aer ca sa traiasca.

Ce se intampla cand locul iubirii e luat de absenta? De lipsa. De abandon.

In cautarea iubirii pierdute

S-a racit locul tau in viata mea, tata.

A ramas gol. Nimic.

Un nimic pe care am asteptat toata viata sa il umpli.

Nu ai venit niciodata asa cum te-am asteptat, asa cum te-am visat, asa cum spuneai ca o sa vii in putinele scrisori pe care le primeam de la tine, semnate scurt cu numele tau si nicio adresa.

As fi vrut sa stiu unde esti. Sa pun degetul pe harta si sa zic “Acolo e tata”.

As fi vrut sa stiu cum s-ar simti prezenta ta.

Oare cum e sa ai si mama si tata? M-am intrebat mereu…

Dar frati?

Oare cum e, atunci cand ploua, in casele luminate unde copiii cu care ma joc se intorc seara acasa cate doi, frati, si se joaca si rad?

Eu ma intorc acasa singura si citesc… ca sa nu ma doara.

“Daca ai fi avut si tu tata sau frati, era altfel”, zicea bunica.

Oare cum ar fi fost daca m-ai fi dus tu la scoala in prima zi. Sau la gradinita…

Oare cum ar fi fost daca ai fi fost,

si oare o sa pot vreodata sa iti spun ca te iubesc, chiar daca am fost convinsa ca doar te-am jelit ca pe un mort, ca pe o fantoma, toata copilaria, suparata ca nu vii si convinsa ca nu te pot iubi si ierta pentru asta.

Nu e vina mea, si totusi… De ce ma simt ca si cum ar fi?

De ce nu pot sa desfac raul facut fara voia ta?

Spuneai intr-o scrisoare ca nu te poti intoarce la niste porti inchise.

Spuneai ca portile acelea s-au inchis in urma ta si tu nu mai poti bate la ele.

Stiu cum se simte.

Si eu am batut toata viata la porti inchise, cautand ce credeam ca imi lipseste.

Bucati din mine, cautate frenetic in altii si gasite doar cioburi, ca dintr-o oglinda sparta.

Nu pe mine ma cautam in ei, tata.

Ci pe tine.

Cautam sa umplu golul.

Cautam sa gasesc iubirea pe care nu mi-ai dat-o, desi mi-ai promis-o.

“La 18 ani o sa te caut… O sa primesti de la mine o geanta de bani si un viitor.” scriai intr-o scrisoare veche.

Si pana la 18 ani?

La 14 ani te intalneam ca pentru prima oara pe un peron de gara.

Veneai sa ne cunoastem, Sa ne recunoastem.

Ne-ai strans in brate pe mine si pe mama si ne-ai numit familia ta.

Dar eu din gura ta nu puteam asimilia aceste cuvinte. Ma zgariau pe timpan si ma enervau la culme.

Familie?

Eu am avut pe jumate. Eu sunt jumatate.

Aveam familie, dar incompleta. 

Asa simteam atunci, cand ar fi trebuit sa simt altceva…

In schimb, aveam de pus pe umerii tai vina.

Vina mea si vina lumii pe tine, toata adunata in mine. 

Dar nu ai fi putut sa o primesti si sa ma vindeci de ea. Nu inca. 

Ai fi respins-o si nu ai fi inteles-o, caci timpul n-avea nici acum rabdare sa ti-o explic, ca tu sa o dezlegi de mine.

Spuneai ca nu te iubesc si eu as fi vrut sa strig: 

“Cum as putea sa te iubesc, dupa ce nu ti-a pasat de mine!?” . Sau cel putin asta auzisem in ultimii 12 ani.

“Nu i-a pasat de tine. Nici macar nu te-a cautat.” spunea lumea

Asa e. 

Nici macar nu m-ai cautat. 

Erai si tu, in sinea ta, doar un copil ranit tot de plecarea unui tata.

Dar ce stiam eu atunci, tata, de ranile tale?

Le aveam pe ale mele.

Ai venit acasa si ai incercat sa iti gasesti loc printre noi in gerul unor Sarbatori de Iarna.

Nu de acolo imi era frig…

Nici noua, nici tie nu ne era usor sa ne facem loc printre noi.

Ne numeai familie, dar eram straini. 

Noi nu eram familie. Nu stiam cum sa fim unul cu altul.

Desi as fi dat la schimb noptile de plans intr-o clipa, sa fi fost, candva la timpul trecut.

N-am fost. Nici inainte, nici dupa ce ne-am regasit.

Ai plecat din nou si relatia s-a stricat. De fapt, s-a intors la ce era.

Lipsa de armonie, neintelegere, haos, ne-iubire de ambele parti, manuita ca un glob de foc care arde si atunci il pasezi de la unul la altul sa nu te frigi la maini si la suflet.

Am lasat jos globul si am decis sa ne oprim.

Ani de zile au trecut de atunci si desi mi-ai zis: “Tine minte ziua asta, n-o sa mai vorbim de acum!”, eu am uitat-o.

Stiu doar ca data viitoare cand ne-am auzit, am incercat mai mult sa te inteleg, sa te accept, sa tac, desi unul din trei cuvinte ale tale imi apasau butoane de care nici nu stiam ca sunt acolo, gata de detonare.

Am mers asa un timp.

Am incercat.

Iar nu ne-a iesit.

Pe cine sa dam vina?

Si chiar e asta important…?

Rana ta e si rana mea.

Abandonul.

Tata, eu sunt copilul care a crezut ca e vina lui.

Copilul care a tarat dupa el vina asta cum taraste un soldat un picior ranit, la intoarcerea din razboi.

Cum tarasate o pasare o aripa franta, care o impiedica sa zboare in inaltul cerului spre care priveste cu nesat.

S-a racit locul tau in viata mea, tata.

A ramas nimic. Gol.

Golul l-am umplut cu oameni mai goi decat mine.

Nici ei nu aveau iubirea ta, tata, sa mi-o dea. Nu aveau nici pentru ei sa isi dea. 

Am ramas insetata, mai flamanda cu fiecare cautare.

Goala, ca un vas de Murano lipit subred.

Am cautat peste tot. 

Peste tot, cu exceptia unui loc.

Acolo nu m-am gandit sa caut, pentru ca am crezut ca nu e nimic de gasit.

M-am uitat in toate partile, mai putin la mine in suflet. 

La mine in inima am uitat sa ma uit.

Inima ta e praf, mi-a zis o psihoerapeuta, specialist si pe bioenergie.

Ai mult negru si greu in zona chakrei inimii. 

Nu ma mir, m-am gandit.

Ma simt de parca respir cioburi. 

Poate o inima sa pompeze pe langa sange, iubire? Ca sa se salveze?

Chiar poate?

Chiar e iubirea inauntru, desi o cautam in afara?

Am iesit din cabinet cu ochii in lacrimi, am pus ochelarii de soare si mi-am amintit de toate luptele duse.

Nu mai pot… am obosit… 

Si atunci m-am gandit la ea, la inima mea.

In minte mi-a aparut un bolovan de piatra. 

Normal.

Si daca nu era suficient, bolovanul mai era ferecat si cu niste lacate de fier.

Cum altfel? 

Si zici ca bolovanul asta poate sa dea si altceva in afara de durere in piept si intepaturi? 

M-am provocat singura.

Mi-am dat branci in a ma iubi, pentru ca nu era nimeni care sa o faca, tata.

Ei, nu chiar nimeni.

Era mama si poate si altii. 

Dar oricata iubire as fi primit, tot nu-mi venea sa cred ca o pot lua toata si ma pot scalda in ea, ca si cand s-a sfarsit batalia.

Ca si cand nu mai trebuie sa ma lupt pentru iubire.

Sa lupti pentru iubire… ce absurd!, imi ziceam ca pentru mine.

De ce sa lupti cand ea e peste tot? Doar tu nu o vezi, nu o crezi si nu o lasi.

Te feresti de ea si te duci fix acolo unde stii ca nu risti sa o gasesti.

E mai safe asa. 

Sa repeti mereu si mereu ceea ce stii.

Lipsa, 

Asteptare,

Distanta,

Gol.

Ce te doare, Roxana?

Ce simti?

Spune-mi unde e problema, hai sa stam de vorba amandoua, asa cum imi zicea mama cand eram mica.

“Hai sa stam de vorba amandoua, tu esti inteligenta si intelegi.” si apoi ma lua pe genunchi si imi oferea ce stia ea mai bine ca sa ma educe si sa ma faca sa pricep binele de rau.

Cu ce ma ajuta, mama, ca sunt inteligenta, daca am o aripa franta, pe interior, direct din inima de unde se nasc aripile?

Daca sunt ca o lebada neagra, care toata viata ar fi vrut sa fie alba? Perfecta.

Imi amintesc ca toata viata am incercat sa fiu la fel ca toata lumea. Sa “fit in

Nu as fi vrut sa risc sa fiu diferita si criticata, ne-iubita si respinsa.

Imi era prea frica sa ies din multime, desi simteam ca am fost cladita asa.  

Sa fiu altfel.

Stiam dintotdeauna ca pot mai mult. Ca sunt mai mult.

A fost in mine o combinatie de putere pe care o simteam mocnind, si tentatia de a o musamaliza, de a o ascunde pentru a nu trezi aversiuni.

Doamne, copila, tu nu esti facuta sa stai jos si sa ingrosi randurile ci sa te ridici pentru ceva maret

Ce simti arzand in tine e darul tau, e puterea ta dormanta si daca nu te mai impotrivesti, daca nu mai incerci sa te amesteci in tern si gri, isi va gasi de la sine calea de a se arata.

Ai curaj! 

Nu da la schimb cateva vorbe de bine inchipuite ale lor, pe aurul ce straluceste in tine.

Asta i-as fi spus celei de atunci care eram.

Mama vedea asta si imi spunea, sub o alta forma, dar eu nu puteam sa aleg calea aceea.

Nu inca.

A trebuit sa treaca 20 de ani ca sa aleg diferit. Pe mine si nu pe ei.

Ma atragea mai mult drumul gresit pentru iubire, cel care ratacea in afara. 

In loc sa vad daca ma plac eu pe mine, am cautat sa vad cum pot sa ii fac pe altii sa ma placa.

Ce te doare, Roxana?

Tarziu am invatat sa imi pun intrebarile care conteaza, asemeni unui prieten bun.

Desi de multe ori nu am fost acolo pentru mine, prieten.

Am invatat sa ma intreb si sa ma ascult.

Sa investighez ce ma doare si sa nu adorm pana nu aflu care e problema.

Poate iubirea sa izvorasca dintr-o inima pietrificata de durere?

Eu am speranta sa spun ca da.

Chiar daca sunt multe straturi, iubirea poate fi dalta care modeleaza piatra.

Care transforma piatra grea si nemiscata in carne vie, pulsand de sange nou si viata.

Ma rog acum nu sa nu-i pierd pe altii, ma rog sa nu ma pierd pe mine.

Si stiu ca o voi face. 

Si ma accept si asa.

Pentru ca stiu si drumul inapoi.

L-am croit cu mainile mele. 

L-am udat cu lacrimile mele si mi-am facut cale printre buruieni, printre spini cu palmele mele.

Am destelenit pamantul inimii mele si am smuls cate radacini am apucat de rugi plini de spini cu palmele goale, asa cum o faceam cu via noastra de pe deal, cand o curatam.

Cu fiecare anotimp stiu ca rugii se vor intoarce, vor rasari altii noi. 

Dar radacina lor va fi mai slaba cu fiecare curatenie a pamantului inimii mele.

Nu vor razbate in gradina mea buruienile, ci iubirea care va inflori.

Am invatat sa respect anotimpurile. 

Sa nu ma feresc de ele, ci, cu uneltele potrivite, sa plivesc, destelenesc, ud, plantez, ingrijez, mangai, fiecare bucata de pamant de mine.

Iarta-ma, Roxana.

Iarta-ma pentru cand nu voi sti mereu sa fiu atenta la noii maracini.

Iarta-ma pentru cand ganduri toxice se vor infige in tine.

Iarta-ma pentru cand nu voi stii sa te curat de emotii care te sfasie.

Iarta-ma pentru cand voi uita de tine sa te ascult, sa te ingrijesc, sa te imbratisez, sa te iubesc ca pe o gradina, 

Toate astea vor mai veni, ca un anotimp.

Si eu si tu stim asta.

Dar promit sa ma intorc de fiecare data. 

Nu e vina ta.

Spune-i copilului care credea ca e vina lui, Roxana,  sa imi dea mie vina ei.

Voi stii ce sa fac cu ea.

O voi ingropa in pamantul meu si voi face din ea rod bun, sa oblojeasca si alte rani din alte feluri de vina.

Toate sunt din acelasi soi.

Le voi spune la toti ca iubirea vindeca chiar si vina care nu e a lor.

Le voi spune la toti sa caute iubirea in inima lor cu spini.

Sa isi faca gradina in ea si sa lase sa infloreasca darurile inimii lor.

——-

Daca ai citit pana aici, iti multumesc si am o invitatie pentru tine.

Te invit sa petrecem impreuna 2 ore vorbind despre Iubirea de Sine, singura care are puterea de a te salva.

Joi, 21 ian, la ora 19:00 tin acest Webinar pentru ultima data.

APASA AICI sa te inscrii! 

M-as bucura tare sa fii si tu acolo, in sala.

Vei primi de la mine unelte concrete pe care le-am aplicat pentru a invata sa ma iubesc si sa nu ma mai tradez pe mine. Unelte pe care le-am oferit la mii de oameni in ultimul an.

Acestea sunt foarte puternice si iti pot schimba viata in mai bine.

Vino la Webinar si hai sa le primesti!

Link AICI!

Love,

R

 

Despre Autor

Roxana Borz

Mi-am recâștigat dreptul la fericire pe care credeam că nu îl voi mai avea niciodată. Îmi doresc să te ajut și pe tine să faci același lucru!