Povestea Marcelei: studenta de 41 de ani

Astăzi am o poveste care te va inspira.

Este povestea Marcelei — o doamnă ambițioasă de 41 de ani, pe care am ajutat-o să aibă mai multă încredere în ea. 

Deși am lucrat cu ea acum 8 luni, povestea ei mi-a rămas bine în minte. Pentru că este genul acela de poveste pe care ai nevoie să o citești în viață. 

Vei înțelege de ce spun asta după ce o parcurgi. Așa că nu mai lungesc vorba și te las cu povestea ei, spusă chiar de ea

Povestea Marcelei

Bună ziua! Numele meu este Marcela și am 41 de ani. 

Sunt mama unei fete istețe de 18 ani și soția unui bărbat pe care îl iubesc încă din prima zi de liceu. 

Lucrez de mai bine de 7 ani la o casă de schimb valutar. Este un serviciu confortabil, unde simt că am prins rădăcini. 

Sunt singură pe tură și activitatea mă ține mereu în priză, pentru că lucrez cu sume mari de bani. Știu că și un strop de neatenție mă poate costa o avere, așa că încerc să fiu mereu pe fază, cât de bine pot eu.

Până nu demult, trăiam în Câmpina, împreună cu soțul și fiica mea. Dar asta s-a schimbat la final de septembrie, când Georgiana a plecat la facultate la București. 

Atunci am rămas doar eu cu soțul meu.

Simt că de aici au început toate problemele, deși nu sunt sigură. Poate existau de mult timp, dar nu le-am văzut eu. 

Problema mare a fost plecarea fetiței mele la facultate, care a lăsat un gol în viața mea.

Am fost mereu o familistă convinsă și asta mi-a ocupat tot timpul.

Gătit, mâncat, spălat, călcat, încurajat, susținut, aranjat. Am făcut toate treburile unei mame și unei soții fără nicio ezitare. Le făceam cu mândrie și cu spor.

Dar în septembrie anul trecut m-am trezit doar cu soțu în casă și cu mai mult timp liber. A fost ceva nou pentru mine și nu știam ce să fac cu timpul ăla.

Înainte eram mamă 24 din 24. Acum?

După câteva săptămâni de uitat la televizor și căutat tot felul de treburi de făcut prin casă, am ajuns la concluzia că trebuie să fac și altceva. Altfel o să urc pe pereți. 

Și ăsta fost primul moment când am început să mă gândesc la mine

M-am gândit la cine sunt, la ce fac, la viața pe care am trăit-o până acum, la lucrurile cu care îmi ocup timpul. Nu exista zi fără gând nou și uneori chiar la notam într-un carnețel de rețete. 

Așa am observat că am multe gânduri triste

Mă uitam zilnic în carnețel și nu-mi plăcea ce citesc. Mă plângeam că sunt grasă și că mănânc prea mult, de parcă nu am control. 

Mă plângeam de șef, care țipă mereu la mine. Nu mă vede. Nu-i pasă cum tremur când ridică vocea. Nu mă respectă și mă tratează ca pe un robot.

Mă plângeam că nimeni nu mă ascultă. Georgiana e ocupată cu facultatea. Soțul e mereu morocănos, arțăgos și obosit. 

Dar cel mai tare m-a deranjat când am citit asta:

“Ce ai făcut cu viața ta? Nimic!”

Nu știu când am scris cuvintele alea în carnețel, dar am plâns când le-am citit. Nu înțelegeam de ce mi-aș zice mie asta. Nici de ce aș crede asta. 

Avem un serviciu stabil. O familie. Un acoperiș deasupra capului. 

Cum puteam spune că asta e… nimic? 

Dar oricât încercam să mă conving că am destul, că sunt suficient, ceva nu era bine. Aveam o greutate pe inimă care mă apăsa. 

Ăla a fost momentul când am decis să fac o schimbare.

Am început să caut zilnic pe calculator tot felul de informații. Uneori scriam pe Facebook “fericire”. Alteori “mulțumire”. În unele zile “sensul vieții”. 

Și citeam informațiile pe care le primeam ca rezultat. În felul ăsta am ajuns să aflu de domnul Eugen Popa și de ideile lui. 

Am intrat și în grupul Puterea Minții, unde citeam aproape tot ce se posta. Totul era nou pentru mine și totul mă impresiona. 

Nu știam că oamenii sunt atât de complecși și că pot deveni mai buni de-a lungul timpului. Nu știam ce e aia “dezvoltare personală”. Eu nu am crescut cu așa ceva. 

Am încercat să aplic câteva informații din grup în viața mea, dar n-am reușit. 

Visul meu a fost mereu să merg la facultate, dar părinții nu m-au susținut. Erau alte vremuri pe atunci. Țin minte că mi-au spus că nu-i de mine, că nu m-aș descurca. 

Auzeam că la facultate merg doar elevii inteligenți și că eu ar trebui să stau cuminte în banca mea și să mă angajez după liceu. Asta am și făcut. 

Dar acum, la 41 de ani, trăiam cu un regret. Cred că îl simțeam așa puternic tocmai pentru că fetița mea a făcut acest pas și m-am regăsit în ea. 

Eram și mândră și tristă că eu n-am avut curajul și susținerea ei. 

Am ținut toate aceste gânduri în mine până într-o zi când i-am zis soțului meu: eu merg la facultate! 

S-a uitat ciudat la mine, după care a râs. 

Dar a văzut că sunt serioasă și a început o întreagă discuție în care m-a întrebat de ce vreau asta. Mi-a zis să mă gândesc la bani, că nu m-aș descurca, că aș fi într-o cameră cu copii de vârsta Georgianei, că m-aș face de miru lumii…

Vorbele lui mă dureau, pentru că știa că ăsta a fost visul meu încă din liceu, încă de când ne-am cunoscut. 

I-am spus Georgianei același lucru: vreau să merg la facultate! Și Georgiana a început să facă glume despre asta și să nu mă ia în serios. 

Mi-a zis că nu merită și că nu a văzut om în facultatea ei care să aibă vârsta mea, decât profesorii. 

La șef n-am îndrăznit să-i zic ce voiam să fac pentru că se enervează repede și din orice. Așa că stăteam singură în bucătărie și mă gândeam că o să mor cu regretul ăsta. 

O să mor cu cel mai mare regret din viața mea. 

Oarecum gândul ăsta m-a făcut să-l contactez pe domnul Eugen Popa. Că o să mor cu regrete. Că n-o să-mi îndeplinesc niciodată visul. 

A trezit ceva în mine și am decis să-i scriu pe Facebook. Cu griji, cu nesiguranță, cu frica să nu fiu judecată că mai vreau așa ceva la vârsta mea. Doar i-am scris și i-am spus că am nevoie de ajutor. 

A fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea. 

Ședințele cu Eugen sunt greu de descris. Poate nu am eu vocabularul necesar sau nu știu cum să le redau cât mai bine. 

Pot spune doar că Eugen m-a ajutat să înțeleg că merită să-mi îndeplinesc visul și că sunt în stare de mai mult. 

Cel mai mult m-a ajutat când mi-a spus că toate îndoielile și toate criticile din mintea mea nici măcar nu erau ale mele! 

Eu credeam că pot merge la facultate. Dar părinții mei, soțul meu, până și fiica mea, NU. 

Și de câte ori deschideam subiectul, cu puțină speranță în suflet, auzeam aceleași glume și aceleași vorbe care mă opreau. 

Eugen m-a făcut să înțeleg că dacă eu cred că pot, e suficient! Dacă eu cred că pot merge la facultate, dacă eu cred că o pot termina, dacă eu cred că e acum ori niciodată… trebuie doar să o fac! 

Nu știu cum să zic. Mi-a zis exact ce voiam să aud și a fost singura persoană care m-a susținut în asta. 

Poate familia mea nu a înțeles cât de important era visul ăsta pentru mine, dar Eugen a înțeles instant. M-a susținut să fac asta încă din prima clipă și nu a făcut deloc glume despre asta. 

Am avut mai multe ședințe cu Eugen, până ideea a prins rădăcini în mintea mea. Așa se face că într-o dimineață eram în bucătărie și am scris în același carnețel de rețete:

O SĂ MERG LA FACULTATE! 

De data asta eram convinsă și nu mai aveam nevoie de permisiunea altcuiva. Știam că dacă nu fac asta voi regreta o viață întreagă. Și știam că e acum ori niciodată. 

Vara aceasta m-am înscris la Academia de Studii Economice din București și sunt tare mândră de asta. 

Chiar dacă decizia mă sperie și chiar dacă Georgiana și soțul încă nu mă cred, eu m-am dus cu dosarul bine pregătit și am intrat la facultate! 

Am intrat la taxă și va trebui să dau niște bani în primul an. Dar vreau să învăț bine de tot ca să ajung la buget în anul 2. 

Nu voi lăsa nimic să mă oprească și încă mă surprind pe mine că vorbesc așa despre asta. 

Pot doar să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos pe Eugen Popa în cale și să fiu recunoscătoare. 

Eugen! Îți trimit poză cu notele după prima sesiunea. O să-ți mulțumesc o viață!

——————–

Ei bine, asta a fost povestea Marcelei, scrisă chiar de ea.

Am spus că te va inspira, nu-i așa? 

Eu mă bucur sincer pentru ea și vreau să-ți spun și ție ce i-am spus și ei: Niciodată nu e prea târziu să-ți îndeplinești un vis. 

Trebuie doar să crezi că-l poți îndeplini și să lupți ca să faci din asta o realitate. 

Dacă încă simți că nu ai încredere în tine, am ceva care te poate ajuta. La fel cum a ajutat-o și pe Marcela. 

Este vorba despre Înregistrarea Cursului Credere în Tine. Mai exact, despre 6 video-uri clare și detaliate, în care te învăț cum să ai mai multă încredere în tine, ca să-ți trăiești viața fără limite.

Video-urile sunt practice și ușor de parcurs, și conțin zeci de exerciții care te ajută să devii o femeie încrezătoare și sigură pe ea. 

Intră aici și află detalii despre
Înregistrarea Cursului 

Orice vis ai avea, merită să ți-l îndeplinești. 

Pentru că niciodată nu este prea târziu. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *